Un fel de recapitulare.

Am observat ca autorii multor bloguri fac retrospective la inceput de an; se uita inapoi, catre cele 12 luni ce tocmai au trecut pentru a vedea ce reusite au avut, ce esecuri si unde a dus fiecare. Unii fac asta pentru ca nu se pot desparti de trecut; altii o fac pentru a se descarca de emotii (fie ele negative sau pozitive) pricinuite de anumite intamplari; eu o fac pentru ca imi place sa fiu melacolica din cand in cand.

Aveam un obicei (dobandit de la sfarsitul lui 2010) de a face o astfel de retrospectiva, insa pe hartie. Spun "aveam" pentru ca se pare ca nu mi-am mai dedicat niciun pic de timp de data asta pentru a-mi (re)aminti situatii importante din anul 2013. Ar trebui sa-mi fie rusine, nu?

Ei bine, sa zicem ca incerc sa-mi "spal pacatele" cu o trecere in revista a unor momente importante.

Nu pot sa zic ca am inceput anul 2013 cu planuri marete, cu dorinte sau scopuri clare de atins. Tot ce am avut a fost reprezentat de doua mici vise inofensive si de ceva speranta pitita bine intr-un colt; nimic concret. Mi-am vazut de scoala, am incercat sa-mi mai ridic situatia (lasata de izbeliste in primul semestru) si sa-mi gasesc activitati noi din care sa invat cate ceva.

Pe plan sentimental, ce pot sa spun...primele doua luni, dar in special a doua, au fost distrugatoare de psihic; cred ca februarie a fost luna in care am plans cel mai mult, m-am consumat cel mai tare, am fost lovita de cele mai multe ori. Desi unii o mai numesc "luna dragostei", pentru mine nu a fost asa, in ciuda relatiei in care eram implicata. In schimb, a fost bine-venita o schimbare de look, radicala ar zice unii.

Dar ziua de 1 martie a venit cu soare si putina caldura, semn ca ar trebui sa revizuiesc situatia in care imi era inima; nu stiu de voi, dar dupa muuuult timp de vreme innorata si urata, un cer partial sau deloc innorat a fost ca apa in desert... M-a afectat foarte mult vremea din ziua aceea, in sens pozitiv. Mi-am zis ca pot sterge cu buretele recentele intepaturi, si am putut. Tot in martie m-am apucat si de Kangoo Jumps, si parca timpul meu liber a luat alta forma; parca eram putin mai relaxata, putin mai energica, putin mai...altfel. Si tot luna martie a venit cu o ninsoare abundenta, mai precis ziua de 26; nu am sa uit prea curand cum, pe 25 imi luasem o haina subtirica si adidasi in picioare, iar pe 26 am revenit la combinatia palton-fular-bocanci. Si, ah da, cum sa pot uita: tot luna martie a venit cu o inspiratie si o dorinta ciudate de a reveni la scrisul online.

Aprilie a venit cu o oferta promitatoare de job pe timp de vara (se pare ca unul din visele mele incepe sa prinda contur), dar si cu ceva schimbari fizice: sedintele de Kangoo Jumps incepeau sa dea rezultate. Cat despre ce era in interiorul meu...inima incerca sa-si acopere ranile pentru a fi gata sa primeasca altele noi; creierul o avertiza constant, insa ea, o incapatanata si jumatate, nu a ascultat. Foarte rau, draga inima, ai vazut si tu ce se intampla pe termen lung. 100 de puncte pentru creier. Pe de alta parte, am avut o persoana care mi-a fost mereu aproape si care ma certa cand greseam, dar pe care eu nu o ascultam (cred ca are un zambet de "ti-am spus eu" cand citeste asta).

Luna mai a venit cu si mai multa caldura din partea soarelui; mi-a prins extrem de bine. Chiar daca am fost nascuta iarna, se pare ca soarele e cel in prezenta caruia ma simt cea mai...protejata? Uneori imi place sa cred ca el a fost ca o prezenta care m-a ajutat sa trec peste momentele de tensiune, de nervi, de plansete; cand eram plina de energii negative (adica de nervi), ma trezeam rugandu-ma ca macar afara sa fie senin, sa aiba cine sa ma mai incalzeasca; caci persoana de langa mine a facut in asa fel incat sa inghet. Tot in mai mi-am facut inca o schimbare radicala de look.

Iunie a inceput rau si s-a terminat excelent. Sentimentele-mi primeau lovituri peste lovituri, erau calcate in picioare si sifonate din toate directiile; pana intr-o zi cand piciorul pus in acel taxi m-a scapat de toate. Aveam sa plec la mare pentru o vara intreaga, sa scap de tot, de toate orele pierdute intrebandu-ma unde greseam si de ce mi se intamplau mie toate. Nu m-am uitat in urma nicio secunda, nici macar in oglinda retrovizoare a Samatax-ului, desi am fost condusa pana la el. Ultimul sarut fusese atat de grabit, incat nici nu-mi amintesc sa-l fi avut; mi-a zis ca ii va fi dor de mine si ca ma va astepta sa ma intorc. Cel putin, stia sa minta. Mi-am zis mie insami ca e ca si cum as incepe o alta viata, una in care dorintele mele sunt pe primul loc, una in care nimeni si nimic nu ma mai poate face sa vars lacrimi.

Asa a si fost: atmosfera noua, linistita, curata, calda... Oameni pe care nu i-am mai vazut demult, un alt pat in care sa dorm, o casa noua in care sa locuiesc pe vara; un job dragut care sa imi ocupe din timp si o plaja numai a mea. Odata cu acest job am cunoscut, inevitabil, oameni noi, de toate felurile. M-am eliberat de toate, am uitat de toate relele lasate la Galati; am trait un sentiment de usurare pe care nu vi-l pot descrie in cuvinte. Astfel, s-a facut iulie.

Dupa prima saptamana din iulie, am plecat de la acel job; am gasit altul, dupa doua saptamani de leneveala, plaja, plimbari si muzica non-stop. Din nou, oameni noi, organizare noua a timpului, responsabilitati noi.

August l-am dedicat tot muncii, pe care am incercat sa o combin cu baile de mare si de soare. Acum s-a intrevazut si o (re)integrare intr-un grup mai vechi de prieteni din Galati; pe care, ce-i drept, i-am cam ignorat, fara un motiv bun. Tot august a venit cu decizia de a pune punct unei relatii care si asa nu ducea nicaieri; am gasit puterea de a spune NU si STOP, scapand de o legatura care ma amagea, care incerca sa ma convinga ca nu ma voi descurca singura. Insa tot cei de acolo, satenii, colegii mei de munca, partea de familie din acel loc m-a sustras de la a ma mai tortura cu ganduri stresante.

Septembrie a coincis cu intoarcerea acasa. Si cu inceperea clasei a 11-a, care se zice ca e cea mai usoara. Intr-adevar, a crescut durata timpului liber si a crescut cantitatea de informatii utile de la scoala. Tot in septembrie am inceput sa ies iarasi cu vechiul grup *good old times*. Cu toate acestea, incepuse sa mi se faca dor de mare ...

In octombrie, nimic fabulos. Scoala, iesiri, somn, ne-somn, 2-3 fluturi in stomac spre sfarsitul lunii. Dorul de mare era inca acolo.

Noiembrie a venit cu ceva mai multi fluturi si cu o curatentie generala printre sentimente. Tot in noiembrie m-am mutat in vechiul apartament.

In decembrie am fost la mare. Din nou. Dorul s-a potolit. Si tot in decembrie s-au inmultit fluturii si mai mult, pentru ca sfarsitul anului sa compenseze toate pierderile, neajunsurile, lacrimile din ultimele 12 luni. Cel mai bun sfarsit de an.

"Sfarsitul reprezinta un nou inceput." -cine neaga asta nu a invatat nimic. :)