Incompletă

         Îți ador vocea. Atât de calmă și liniștită, și totuși atât de hotărâtă. Matură. Mi-a plăcut când a fost prima voce pe care am auzit-o în dimineața aceea, și în cea de pe urmă; mi-a plăcut atât de mult încât aș vrea s-o am lângă urechea mea în fiecare dimineață, prânz, seară, noapte… Aș lua-o cu mine în memorie peste tot, ca să o ascult când mi se face dor de tine, și să îmi imaginez că ești cu mine când voi fi departe.

          Îți ador brațele. Acele brațe care m-au strâns la piept în ziua aceea ploioasă și care m-au protejat de vântul ăla nesuferit. Și mâinile. Îți ador mâinile. Mâinile care uneori le caută pe ale mele, alteori nu; mâinile pe care aș vrea să le am într-ale mele în toate momentele, în momentele de tristețe adâncă și de euforie nemărginită.

          Îți ador bunătatea. Bunătatea și căldura ta, care se răsfrâng asupra tuturor persoanelor din jurul tău. Bunătatea și căldura care mă fac să fiu fericită la gândul că există persoane ca tine; care mă determină și pe mine să fiu așa, ca tine: bună, caldă, atentă… Să-mi pese de ce e în jurul meu și să-mi extrag fericirea din fericirea oamenilor. Asta mă faci să fiu.

          Îți ador determinarea. Determinarea și ambiția de a avea grijă de tine, de a munci pe brânci pentru visul tău, de a nu te lăsa dus de valul ignoranței sau al răutății celor din jur. Determinarea și ambiția pe care le afișezi în orice împrejurare. Și puterea ta. Da, puterea ta psihică mă face să fiu și eu puternică; iar de asta am cea mai multă nevoie acum. Ești o sursă de ajutor infinit…

          Îți ador pieptul și umerii. De fapt, cred că ador confortul și tihna pe care le resimt când mă îmbrățișezi. Ador să mă îmbrățișezi. Pare că mă potrivesc perfect în brațele tale.

          Îți ador ochii. Doamne, acei ochi… Acei ochi care nu îi caută mereu pe ai mei, dar care se mai opresc din când în când asupră-mi și-mi fac inima să sară o bătaie. Acei ochi de o culoare rară, infinită, care aș vrea să-mi fie călăuză în nopțile de insomnii, care aș vrea să-mi fie mângâierea ce mă trezește dimineața. Dacă aș înlocui razele soarelui cu lumina din ochii tăi, jur că n-aș mai avea nevoie de altfel de lumină…

          Ador cum îmi oferi liniște și pace interioară, ador cum mă calmezi și mă scoți din hăurile adânci și negre în care mai cad. Ador când mă asiguri că ești lângă mine și când îmi spui că dacă îmi mai vine să plâng, să te sun. Am făcut asta o dată, nu știu dacă ai observat. Plângeam. Dar numai cât mi-ai spus „Alo”, numai cât am auzit o bucățică din vocea ta, mi-a trecut; brusc și pentru ceva timp. Am vorbit. M-am descărcat și m-am simțit de mii de ori mai bine; mai fericită că te am în viața mea.

          Știi ce-i păcat? Că nu ai să vezi asta niciodată. Și că, probabil, nu-mi voi face niciodată curajul să-ți spun, sau măcar să-ți dau link către ce e aici. Știu că vrei să fim doar prieteni și îți respect dorința cu tot sufletul; dar nu înseamnă și că o împărtășesc.

         Știi, când ești foarte fericit, foarte trist, sau îndrăgostit ai parte de multă inspirație artistică. Tu îmi oferi atât de multă încât ți-aș putea scrie romane întregi. Încă nu știu care parte din acele sentimente mi le oferi; cred că puțin din toate.

          Am scris în titlu „Incompletă”. Completează(-mă) tu, așa cum știi tu mai bine și așa cum o faci zilnic.  

Scriind asta, mi-am dat seama cât de adolescentin, 

naiv și uneori prostesc sună unele pasaje. 

Dar am preferat să las cuvintele să curgă de la sine, 

fără să poleiesc frazele prea mult; la urma urmei, asta e ce-i în mine.

Huh. Tough job.