"Visători cu plumb în ochi"

          Iarăși mă simt goală pe dinăuntru... Pierdută. Plutind în derivă.
          Nu reușesc să mă identific.
          Țelul meu, visul meu, era tot ce mă ținea trează și tot ce mă făcea să-mi controlez "apucăturile", deci să am grijă de mine; mă reprezenta, era singurul mod în care mă puteam descrie și singura activitate în care mă puteam regăsi.
          Dar acum începe să-și piardă conturul. Nu de tot, dar atât cât să-mi insufle temeri și nesiguranță. Simplul gând de a fi într-un avion de una singură aproape că-mi ridică parul pe spinare. Simplul gând de a fi privită de atâția ochi mă face să vreau să dispar. Simplul gând că ar interveni o situație neașteptată la bord mă face să plâng.
          Tot ceea ce înainte îmi făcea inima să tresalte de bucurie și entuziasm, acum o face să se scufunde și îi seacă energia. Pierzându-mi visul încetul cu încetul, simt cum mă pierd și pe mine.
          Dacă de mine nu pot ține, dacă pe mine nu mă pot păstra, atunci cum să-mi păstrez scopul în viață? Cum să găsesc pământ solid sub picioarele mele? Cum voi putea spune că traiesc cu adevărat, prin mine și nu prin alții?